Vitamina D este un element cheie pe parcursul întregii vieți, organismul având nevoie de niveluri diferite pentru buna funcționare, atât a sistemelor muscular și osos, dar și a majorității organelor, date fiind râspândirea receptorilor săi și a funcției complexe.

Cel mai util indicator pentru evaluarea metabolismului vitaminei D este dozarea 25-hidroxivitaminei D

Deşi acesta nu este cel mai activ metabolit, el este cel mai relevant atunci când căutăm un deficit, o insuficienţă, dar şi atunci când avem de identificat o toxicitate, un supradozaj al vitaminei D administrate. Valorile se exprimă în nanograme pe mililitru (ng/mL).

Definim deficitul de vitamină D la un nivel al 25-hidroxivitaminei de ≤20 ng/mL iar insuficienţa la o valoare între 21 şi 29 ng/mL; nivelul optim este de minimum 30 ng/mL. Supradozajul apare la un nivel mai mare de 150 ng/mL.

Pentru a diagnostica deficitul de vitamină D, avem nevoie de o evaluare clinică a semnelor şi simptomelor (precum slăbiciune musculară, dureri musculare și articulare, dureri osteoarticulare nespecifice, astenie, oboseală, rezistenţă scăzută la infecţii), a contextului clinic (boli ce predispun la afectarea metabolismului vitaminei D sau situaţii cu un necesar crescut, cum este sarcina, de exemplu).

Confirmarea paraclinică a deficitului de vitamină D se face prin testarea 25-hidroxivitaminei D care nu este necesară de rutină ca test screening la populaţia generală, ci doar la anumite categorii de oameni ce se află la risc pentru deficit.

Deficitul de vitamină D reprezintă actualmente o problemă de sănătate de proporţii pandemice (cu afectarea a peste un miliard de persoane, atât copii, cât şi adulţi), implicând în proporţii diverse persoane de vârste diferite, din diverse arealuri geografice, din mediul rural sau urban, cu statut socioeconimic variat etc.

Practic, vorbim de un procent între 30% şi 70% (în medie, jumătate) din populaţie afectat de niveluri insuficiente/deficitare de vitamină D.

Nivelurile suboptimale se reflectă prin corelarea cu numeroase boli acute sau cronice, implicând practic orice domeniu al medicinei, precum boli ale sistemului musculo-scheletal, dar şi patologii neurologice şi psihiatrice, precum depresia, schizofrenia, bolile degenerative, comorbidităţi cardiometabolice şi diabet zaharat, preeclampsie, carii dentare în populaţia pediatrică, boli autoimune, maladii infecţioase şi oncologice etc.

Există, în mare, două tipuri de recomandări privind necesarul de vitamină D la oameni: unele pentru diversele etape fiziologice ale vietii, de la naştere, adolescenţă, perioada de adult şi apoi îmbătrânirea sănătoasă, iar altele se referă la contracararea unor evenimente patologice legate de afectarea metabolismului vitaminei D prin niveluri mici ale acesteia.

Nivelurile serice de 25-hidroxivitamină D de 30-60 ng/mL, corespunzând unei producţii cutanate de 1000-4000 UI pe zi, sunt suficiente pentru a combate această a doua categorie amintită. Sursele tegumentare şi cele din suplimente sunt cele mai accesibile, pe când doar alimentaţia este insuficientă.

Sursele naturale de vitamină D sunt reprezentate de sinteza cutanată stimulată de expunerea solară la ultravioletele de tip B care furnizează 80-90% din sinteza endogenă şi de aportul alimentar uzual care asigură maximum 20% din totalul vitaminei D endogene, astfel că, în lipsa expunerii solare adecvate, dieta singură nu este capabilă să aducă aportul optim.

Tegumentele închise nu absorb ultravioletele, de aceea expunerea la soare trebuie să fie de 3-5 ori mai lungă (cantitatea produsă în această situaţie este de două până la cinci ori mai mică decât în cazul celor cu tegumente deschise la culoare)

Uzual, tegumentele sunt sursă de vitamină D, dar cremele de protecţie reduc cu 95% absorbţia de ultraviolete la un factor de protecţie de 30. 

Sursa maximă de ultraviolete este în anotimpul cald, între orele 10 şi 15 (variază şi cu latitudinea), iar vitamina D astfel sintetizată rezistă în sânge de două ori mai mult decât cea din dietă. O expunere la soare în mijlocul zilei de vară fără cremă de protecţie pentru 15 minute, de trei-patru ori pe săptămână, asigură niveluri optime. Cantitatea de ultraviolete variază cu anotimpul, latitudinea, momentul zilei, poluarea aerului etc.

Alte situaţii sunt: malabsorbţia sau rezecţia intestinală care apare după chirurgia bariatrică care nu permite absorbţia vitaminei D; deteriorarea renală nu permite formarea vitaminei D active; medicamentele care interferează cu metabolismul vitaminei D; în hiperparatiroidismul primar; bolile granulomatoase.

Factorii de risc pentru deficitul de vitamină D sunt următorii:

Expunerea inadecvată la soare Lipsa activităţilor în aer liber

Acoperire extensivă a pielii cu îmbrăcăminte Folosire extensivă a protecţiei cutanate anti UV Poluare

Expunere prin geam

Nivel ambiental scăzut de radiații UV Latitudine nordică

Anotimpul rece

Fereastra de expunere redusă la mijlocul zilei

Aport scăzut de vitamină D Absenţa suplimentelor cu vitamină D

Absenţa alimentelor fortificate

Intoleranţa la lactoză

Status socioeconomic

Medicamente care afectează metabolismul vitaminei D Anticonvulsivante

Rifampicina

Glucocorticoizi

Medicaţie antiretrovirală

Factorii biologici Piele închisă la culoare

Sindroame malabsorbative

Insuficienţa renală cronică

Obezitate

Sarcină/Alăptare

Hrănire exclusiv la sân

Vârsta înaintată

 

Conform Ministerului Sănătății, nu este recomandat screeningul deficitului de vitamină D în populaţia generală, de adulţi asimptomatici, dar majoritatea societăţilor de profil şi a ghidurilor naţionale recomandă evaluarea statusului vitaminei D la grupe cu risc crescut.

Grupele de risc la care se recomandă măsurarea 25 HO a vitaminei D serice sunt următoarele:

Expunere scăzută la UV

        Piele închisă la culoare

        Fotosensibilitate

        Folosire creme-ecran sau îmbrăcăminte extinsă

Afecțiuni ale aparatului locomotor

        Fracturi de fragilitate

        Osteomalacie

        Osteoporoză

       Căderi frecvente prin afectarea forţei musculare

Tulburări de metabolism fosfocalcic

        Fracturi de fragilitate

       Osteomalacie

       Osteoporoză

       Căderi frecvente prin afectarea forţei musculare

Terapii cronice

       Terapia corticosteroidă cronică

       Tratamentul cu ketoconazol

       Antiretrovirale

      Antiepileptice

Maldigestia și malabsorbția

       Sindroame de malabsorbţie şi maldigestie Fibroza chistică

       Boala inflamatorie cronică intestinală Intervenţii de chirurgie metabolică

Afecțiuni hepatice

       Insuficienţa hepatică

       Colestaza

       Post transplant

Afecțiuni renale

       Insuficienţa renală

       Status post transplant

       Nefrocalcinoză

Afecțiuni endocrine

       Hipo/Hiperparatiroidism

       Hiper/Hipotiroidism

       Diabet zaharat

       Deficitul de hormon de creştere

       Anorexia nervoasă

       Poliendocrinopatii autoimune

Alterarea statusului nutrițional

        Obezitate

        Cașexie

  Alergiile

        Astmul

        Dermatitele atopice

Autoimunopatii

        Bolile de colagen

       Artrita reumatoidă

       Afecţiuni auotimune ale tegumentelor

       Diabet zaharat tip I

       Tiroidita Hashimoto

       Alte boli autoimune

Neoplazii

       Neoplazii sanguine

       Malignitatea sistemului limfatic şi a altor organe

       Tumori şi status postterapie oncologică (chimio/radioterapie)

Afecțiuni cardiovasculare

       Boala cardiacă ischemică

       Hipertensiunea arterială

 Tulburări metabolice

       Diabet zaharat de tip II

       Sindrom metabolic

       Insulinorezistența

Vitamina D (ca şi calciul) reprezintă un factor-cheie în perioada sarcinii, întrucât pregăteşte mama să furnizeze suportul necesar pentru creşterea scheletală a fătului, determinând sănătatea osoasă ulterioară. Perioada de graviditate şi apoi copilăria sunt considerate grupe de risc confirmate privind deficitul de vitamină D. Există puţine momente în viaţă în care vitamina D să deţină un rol covârşitor ca în perioada de graviditate

Asigurarea necesarului de vitamină D se poate face prin administrarea unor niveluri adecvate la mamă pe perioada sarcinii, preferabil cu corecţia deficitului antepartum sau cât mai devreme la începutul sarcinii, iar în perioada de lactaţie, întrucât vitamina D se transmite prin laptele matern, mama poate primi doze mari sau asigurarea necesarului se poate face prin suplimentarea atât la mamă, cât şi la copil.

Deficitul de vitamina D în sarcină a fost corelat cu vaginoze bacteriene, depresie post partum, diabet gestațional, hipertensiune arterială, preeclampsie.

Studii retrospective au dovedit că vitamina D (ca şi A) adecvată intrapartum scade riscul ulterior de schizofrenie şi autism la copil. Majoritatea studiilor arată că acoperirea deficitului de vitamină D în sarcină reduce riscul apariţiei de astm bronşic şi/sau wheezing recurent la copil.

Vitamina D a fost studiată în toate specialităţile medicale şi chirurgicale, dată fiind ubicuitatea distribuţiei sale. Deficitul de vitamină D este încă o problemă reală, cu impact dramatic epidemiologic, afectând aproximativ una din două persoane. Suplimentarea vitaminei D aduce beneficii dovedite musculo-scheletale la diverse grupe populaţionale cu hipovitaminoză D. Importanţa clinică şi prevalenţa mare a deficitului vitaminei D reprezintă cele două motive majore pentru a trata cu seriozitate acest aspect.